Am obosit să mă închid ermetic În ritmul vieții ăsteia obositoare În fața morții am rămas puternic Stă toată neputința mea cea mare. Cu lacăte pe ușă să o- încui Să nu mai văd trecutul nimănui, Și nici prezentul care ne condamnă Și-n inimă acolo ce însamnă!. Pe mâinile acestea încățușate M-am săturat să nu văd libertate, Și nu- nțeleg de ce e-atâta răutate Când vine vremea să plătim pe toate. Și bunătatea de ce punem -n cui Și- am ajuns cu toții a nimănui?. de Elena Buldum
Asociació Cultural Romanesa de Catalunya